Arhitectură şi dans – despre ritm şi dinamică cerească

de 

 

 

 

 

 

Codina Dusoiu*

 

Motto

Orice emoţie ar pleca din noi lărgeşte un spaţiu ce se năpusteşte asupra noastră şi îl încorporează.

Stéphane Mallarmé

 

Un observator superficial ar putea considera arhitectura ca fiind în exclusivitate o artă a staticului, a legării de loc şi de pământ. Nimic mai fals! Este nevoie de privire ageră şi de trăire adâncă pentru a înţelege că arhitectura nu este conţinător (cutie), ci însăşi viaţa care pulsează în spaţiul predefinit. Nu îl urmez pe Goethe în observaţia că „arhitectura este muzică îngheţată” sau „încremenită”, pentru că viaţa în sine nu poate „îngheţa” sau „încremeni”. Împreună cu marii istorici ai arhitecturii (Manfredo Tafuri, Leonardo Benevolo, Bruno Zevi, Sir Banister Fletcher, John Ruskin, G.M.Cantacuzino) prefer să consider că arhitectura beneficiază de dinamica proprie unui fenomen, devenind însuşi spectacolul grandios al vieţii umane, trecând prin toate epocile şi formele sale. Vorbim de dinamică atât în sensul adaptării funcţionale constante a spaţiului la necesităţile de moment ale familiei şi comunităţii, cu intervenţii la o scară mai mică sau mai mare (ceea ce se numeşte astăzi în mod sec „conversie funcţională”), cât şi în sensul evoluţiei şi adaptării gândirii arhitecturale la modelele constructive, spaţiale şi estetice ale epocilor. Arhitectura nu este, în fond, cutia conţinătoare, care nu ar avea sens în absenţa observatorului, după cum spaţiul nu există practic în absenţa luminii, ci este însuşi fenomenul vieţii pe care spaţiul îl generează (şi care nu ar exista în absenţa acestuia).

La celălalt pol, dansul- dinamică pură prin însăşi definiţia sa – este, în fond, generator de spaţiu. Oricine a privit cu atenţie trama ortogonală şi diagonalele unei scene pregătite pentru un spectacol de balet nu a putut să nu se gândească, printr-o paralelă mentală aproape instantanee, la planul unei clădiri. Axele spectacolului de dans, în plan şi spaţiu şi trasarea fundaţiilor din care se va naşte conţinătorul de viaţă – câtă asemănare, în fond! Spaţiul „încremenit” nu are sens, într-o lume în care de la o clipă la alta celulele noastre se modifică, sângele nostru circulă, interfaţa pielii noastre schimbă un strat cu altul. Din această perspectivă, spaţiul dansului este cel adevărat, cel care aduce ochilor noştri relativitatea clipei. „Dar piramidele?” veţi spune. „Nu sunt ele nemuritoare?”. Quamdiu stat Colisæus, stat et Roma; quando cadet colisæus, cadet et Roma; quando cadet Roma, cadet et mundus¹  este una dintre celebrele fraze cu ajutorul cărora mulţi dintre noi au învăţat latină în liceu. Şi totuşi, acest Colosseum, simbol al perenităţii, mai este el oare astăzi acelaşi din vremurile în care fusese ridicat spre a încarna gloria Imperiului Roman? Construit pentru a impresiona şi a domina, cadru al bătăliilor navale, întrecerilor sportive şi al luptelor de gladiatori în care un simplu deget ridicat sau coborât putea aduce viaţa sau moartea, martor, poate, al cumplitelor persecuţii îndurate de primii creştini², recuperat apoi, în spiritul acelei restituiri fantastice pe care numai Divinitatea o poate asigura, chiar ca spaţiu de cult creştin³, apoi nesecată şi comfortabilă carieră de piatră pentru şantierele Renaşterii, pentru care papii spoliau fără rezerve un patrimoniu pe care ei înşişi îl protejaseră prin bulă papală, în zilele noastre cadru al unor nesfârşite vizite turistice în grupuri, cu selfie-uri cu arena pe fundal şi fotografii împreună cu soldaţii romani cu săbii şi coifuri de plastic, revenit pe parcursul perioadei fără precedent de lockdown din timpul crizei Covid-19 la statutul de ilustră şi solitară ruină, Colosseum-ul s-a schimbat odată cu timpurile la o scară milenară dar, totuşi, dinamică.

Arhitectura şi dansul se întâlnesc fără îndoială pe coordonatele definitorii ale ritmului, axialităţii  şi compoziţiei, dar şi pe cele ale limbajului de transmitere a mesajului artistic, fie acesta individual, familial sau comunitar. Dacă împărtăşim părerea lui Aristotel că „ritmul provine din funcţiile fiziologice ale omului”, înţelegem nu doar conexiunea intrinsecă a dansului cu viaţa, dar şi faptul că respirăm şi ne mişcăm împreună cu spaţiul pe care îl experimentăm. Dacă încă de la apariţia sa dansul a ilustrat acţiunile primordiale ale fiinţei umane, fiind pură încarnare a energiei (dragoste, luptă, vindecare), arhitectura a fost cadrul pe care această energie l-a plăsmuit, lăsându-l moştenire generaţiilor viitoare, întru nemurire. Între clipa ţâşnitoare din dans şi aspiraţia către veşnicie a zidirii s-a plămădit, de fapt,  istoria devenirii umane.

*

 

Note

¹ Venerable Bede, sec. VIII

² se spune că acestea au avut loc, de fapt,  în Circus Maximus, aflat la o oarecare distanţă

³în mod tradiţional, şi în zilele noastre papa mai ţine slujba din Vinerea Mare în Colosseum

 

* Codina Duşoiu este conferenţiar universitar doctor arhitect în cadrul Universităţii de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu” din Bucureşti, pe care a absolvit-o în anul 2000. În 2009 a prezentat tot în cadrul UAUIM, în comisie internaţională, teza de doctorat cu tema: „Dinamica funcţiunii în spaţiul de cult creştin. Influenţa funcţiunii”. Are deasemenea studii universitare şi postuniversitare la Universidad Politecnica de Cataluña, Barcelona, Spania şi Istituto Universitario di Architettura di Venezia. De-a lungul carierei a obţinut numeroase premii şi nominalizări pe plan naţional şi internaţional, individual şi în echipă. A publicat cărţi şi articole în domeniul arhitecturii, reabilitării patrimoniului, arhitecturii vernaculare şi sustenabile. A fost visiting professor în cadrul mai multor universităţi de prestigiu din lume - în Spania, Italia, Liechtenstein, Grecia, Argentina. În sfera sa de preocupări mai intră artele plastice, literatura, scenografia.